Era odată doi Fii La un Tată Ce fericire avea cu Ei Zi după zi Se scurse-apoi Când cel mai mic Se hotărî. Nici nu se gândi sărmanul A lui Tată când venii Se apropie de el Și cu drag îl întrebă Ce te-apasă Fiul meu De ce ești așa de trist Spune-mi ce dorință ai De ce sufletul ți-e greu. Te rog să-mi dai Tot ce ai promis Eu vreau să plec în lume Sunt mare Pot să chibzuiesc Vreau astăzi De la Tine să plec. Vreau să fiu stăpân pe mine Să-mi trăiesc viața-n bine Deci nu mă mai ține Tată Vreau să plec din a Ta casă Fiul meu o Fiul meu Tu pleci azi în drumul Tău Pleci în țări necunoscute Sufletul în mine plânge. Și dacă se va întâmpla Să-ți fie viața foarte grea De mine Tu să-ți amintești La mine Dar să te gândești. Cât mă doare Fiul meu Căci apuci pe drumul rău Ia-ți de-aici avutul tău Tot ce-i pe numele tău Fiul meu nu te opresc Dar să ști că te iubesc Și plecă de la-l lui Tată Într-o țară-ndepărtată. Când tot avutul lui Se sfârșise În aceia țară Foamea venise Din greu pe el ia la lovit Nemaiavînd Atunci nimic. Tare chinuit era Să-și astâmpere foamea Ca porcar acolo lucra Roșcovele ar mânca Roșcovele ar mânca Dar nu îi mai rămânea Și deodată se trezi Și în fire își venii. Nici slugile la Tatăl meu Nu o duce așa de rău De dor Acum mă prăpădesc După căminul părintesc. Vreau spre el Ca să pornesc Loc de slujbă să găsesc Și să plec în a mea țară Poate voi fi primit iară A zis și se hotărî. Și spre Tatăl lui pornii Și într-un amurg de seară El porni spre a lui țară Când pe cale El mergea Nici prin gând lui Nu îi trecea Căci cu drag îl aștepta Tatăl Său spre-al întâmpina.
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.